Scrieri
 


Ţie (1994)
Tărâmul dintre gânduri (1997)
Cânt de Iubire - Song of Love (1999)
Imn Existenţei (2000)
Pelerin (2003)
Cânt de Iubire - Pesma Liubavi (2001)

Peregrino (2004)

Cânt de Iubire - versiune chineza (2006)
Cânt de Iubire - Song of Love - editie revazuta 2007
Cât de aproape... - Lo cerca que estabas (2007)
Unde esti, Timp? (2007)

Poeme - romano-urdu (2008)


Viaţa impersonală (1993)
Introspecţia (1994)
Înţeleptul de la Arunâchala volumul I (1997)
Înţeleptul de la Arunâchala volumul II (1997)

Caosmos. Katharsis nu doar pentru mine (2002)

Introspecţia - poeme (2005)
Frumuseţea Tandreţei (2006)
Harpă de umbră şi lumină (2007)
Viaţa impersonală (revăzută 2007)

Lucrări, Culegeri, Cursuri
Cartea "Zborul. Vis şi destin"
Poezia, pentru mine

Poezii de IOANA GEORGE
Selectii din volumul "VISUL MEU. ZBOR ŞI DESTIN"
cititi selectiile
home > scrieri > Unde eşti, Timp?

unde esti timp?Elena Liliana Popescu
UNDE EŞTI, TIMP?
Antologie poetică
Poezii. 1965-2005

Editura CURTEA VECHE

2007

Prefaţa:

Pelerin pe Tărâmul dintre gânduri

Autoare a unor volume de versuri precum Ţie (1994), Tărâmul dintre Gânduri (1997), Cânt de iubire (1999), Imn Existenţei (2000), Pelerin (2003), Elena Liliana Popescu se apropie de poezie venind dinspre matematică, de unde nota de puternică originalitate a acestei creaţii ce merge împotriva curentului şi care nu ascultă de „reţeta” postmodernă de ultimă oră. Situându-se în descendenţa lui Ion Barbu, poeta îşi asumă deliberat modelul intelectual al lirei, metodă ce nu este abandonată nici în poemele reunite în recenta antologie de versuri. Prototipul declarat al liricii cultivate de Elena Liliana Popescu rămâne Mihai Eminescu, întruchipare supremă a poetului, „cel care, coborând printre muritori, a ales graiul românesc pentru a exprima Esenţa divină a geniului”. Autoarea reuşeşte să surprindă în mod plăcut prin intensa activitate de promovare a propriei creaţii, iar consecinţele se văd în numeroasele traduceri publicate sau aflate în curs de apariţie pe cele mai diverse meridiane ale globului.

Recentul volum reprezintă o riguroasă selecţie din creaţiile Elenei Liliana Popescu. Ineditul antologiei lirice constă în faptul că poemele au fost grupate în funcţie de o tematică centrală, meditaţia consacrată timpului. Din acest punct de vedere, motto-ul situat în fruntea cărţii se dovedeşte elocvent: „Desprinsă din a Timpului aripă / o pană-n zboru-i neastâmpărat / un infinit ascunde într-o clipă / din lumea aparentă, ce-a creat”. Prin cugetările sale consacrate marii treceri, autoarea Tărâmului dintre Gânduri se situează într-o bogată tradiţie a poeziei româneşti, având drept reprezentanţi de marcă poeţi precum Mihai Eminescu, Lucian Blaga sau Nichita Stănescu.

Publicarea unei antologii reprezintă un semn de maturitate artistică, ce presupune existenţa unei opere apreciate, demne de repus în circulaţie. Selecţia de faţă conţine şapte cicluri distincte: „Dacă ai şti”, „Te-am recunoscut”, „Priveşte în inima ta”, „De atunci”, „Un singur cânt”, „Doar tăcerile”, „Spune-mi”.Ele alcătuiesc nişte microuniversuri distincte, având o autonomie relativă în cadrul întregului. Volumul se deschide cu o creaţie emblematică privind viziunea despre literatură a autoarei. În mod firesc, universul imaginat de poeta-matematician este alcătuit din forme geometrice perfecte. Tabloul este plin de dinamism, continua transformare cosmică fiind provocată de timpul care îşi accelerează ritmul necontenit: „Paşii aleargă pe urmele paşilor, / Timpul zoreşte timpul! / Haosul se pierde în haos... / Uitarea se regăseşte-n cunoaşterea / Din pragul cunoaşterii. // Lumina umple întunericul! / Întunericul sparge lumina... / Universul tinde spre infinit, / Infinitul devine finit. / Linişte în pragul zgomotului. // Linii întretăiate de curbe, / Curbe întretăiate de linii, / Cercuri, cercuri, cercuri. / Linii frânte, linii drepte, / Linii curbe, linii, puncte” (Prefacere). Strâns legată de meditaţia pe tema timpului este problema cunoaşterii. Ea apare, printre altele, în poemul intitulat Sub paşii tăi... : „Când calci acum / pe piatra care / sub paşii tăi / abia tresare, / înăbuşind / durerea-n sine / şi pregătind / viaţa ce vine, / te-ntrebi tu oare / dacă ea e fericită / şi-ai putea, / când, / pentru-o clipă / te opreşti, / în gând, / smerit / să-i mulţumeşti?”. Fascinată de lumea mirifică a ideilor, poeta îşi imaginează omul vulnerabil ca un biet visător într-o lume pieritoare. Existenţa acestuia este echivalată cu un şir de morţi continue, de unde şi o serie de interogaţii de factură romantică: „De câte ori în viaţa noastră / murim, fără să ştim măcar, / doar pentru a ne naşte iară. // Dar câte clipe-nseamnă viaţă, / şi câte moartea o măsoară?...” (Pentru a ne naşte). Într-o lume aflată în continuă prefacere, perfecte sunt doar armoniile cosmice. Poeta fuge de efemer, pentru a se refugia în lumea esenţelor. Timpul nu ne măsoară doar destrămarea cotidiană, ci şi viaţa din vis: „O lumânare-abia topită / mai arde fără flacără / o clipă... // Ea află / pentru prima oară / cum Timpul / vieţile din Vis / măsoară” (Viaţa din Vis).

Cea de a doua secţiune a volumului se intitulează „Te-am recunoscut”şi reuneşte 14 poeme. Omul este conceput de către Elena Liliana Popescu ca un revoltat în descendenţă romantică şi existenţialistă, aşa cum se întâmplă în poemul Priveşte în inima ta: „Unde sunt eu, cel care întreb, / fără ca întreaga ştiinţă a lumii/ să-mi poată răspunde? // Priveşte în inima ta! / Tu, cel de azi, eşti acolo / aşteptându-te pe tine, / cel de mâine, cel de ieri...” Unele creaţii au o pronunţată valoare programatică. Un bun exemplu rămâne, în acest sens, poemul intitulat Iartă-mă. În viziunea autoarei poezia este căutare, dar şi un neobosit proces de cunoaştere: „Iartă-mă / coală albă / că-ţi tulbur liniştea / cu şoapte / aşternute / rânduri / rânduri / urme de gânduri, / ce-aleargă / căutând / căutând / fără să ştie / că sunt, / fără să ştie / c-ascund / Liniştea mea / şi a ta”. Tot o poezie programatică este şi creaţia intitulată Nu mi-ai spus: „Mi-ai spus / că Poezia / este ceva / cum n-a mai fost... / Un miracol / văzut / în clipa de linişte / ascunsă / într-un fapt / firesc. // Mi-ai spus / că Poezia / este Mirare / ce cuprinde în ea / disperarea / de a nu şti / dezlega Misterul. // Dar nu mi-ai spus / că Poezia / te cheamă / Acolo / unde găseşti / Întrebarea-Răspuns”. Înainte de toate însă, poezia este pentru Elena Liliana Popescu un imnînchinat existenţei sau un Cânt de iubire: „Aşezaţi la masa Tăcerii / în regatul necunoscut / Poeţii frâng pentru noi / pâine curată / stropită / de rouă cerească... // Morţii cu morţii, se spune, / şi viii cu viii! / Dar ştim noi oare / care sunt morţii / şi care sunt viii? // Un Poet mai mult / dincolo... / Un Poet mai puţin / Aici. // La plecarea / în regatul tăcut / Poetul ne lasă / un cânt de Iubire necunoscut...”. Alteori, creaţia este definită ca un ingenios joc de cuvinte. Cuvintele reprezintă modalitatea prin care omul vulnerabil poate învinge marea trecere, efemeritatea condiţiei sale: „Cuvinte-n nemurire trec / cuvinte-n rime se întrec / cuvinte se desprind şi mor / cuvinte se înalţă-n zbor / cuvinte-n inimă pătrund / cuvinte taine-n ele-ascund / cuvinte – murmur de izvor / cuvinte – şoapte şi fior / cuvinte taine-n ele-ascund / cuvinte-n inimă pătrund / cuvinte se înalţă-n zbor / cuvinte se desprind şi mor / cuvinte-n rime se întrec / Cuvinte-n nemurire trec” (Cuvinte).

Unele poeme au formă de rugăciune. Confruntat cu dramatismul marii treceri, omul simte nevoia existenţei unui sprijin în univers: „Te rog, / vindecă-mi ignoranţa, / care mă împiedică / să aflu că ştiu. // Te rog, / vindecă-mi neputinţa, / care mă împiedică / să aflu că pot. // Te rog, / vindecă-mi egoismul, / care mă împiedică / să aflu că sunt umil. // Te rog, / vindecă-mi orbirea, / care mă împiedică / să aflu că văd. // Te rog, / înlătură aparenţa, / care mă împiedică / să aflu că sunt” (Te rog). Poetul cutreieră lumea viselor, căutând drumul către eul său profund: „Cutreierând prin lumea de vise, / singur, înspre mine însumi, / dând la o parte gând după gând / din marea de gânduri nerostite, / lucid, în aparenţa imensităţii, / ating ţărmul însorit al meu, / ţărm unde sunt dintotdeauna / etern, fericit, neclintit...” (Către mine). Altă dată, autoarea meditează la modul hamletian, iar creaţia reflectă zbaterea dramatică a individului între teluric şi astral: „A fi sau a nu fi? / Aceasta e-ntrebarea, / pe care omenirea / prin cel ales şi-o pune, / dar fiecare – odată / va fi ales, se spune. // A fi şi a nu fi. / Acesta e răspunsul / pe care omenirea / prin cel ales l-aşteaptă, / atunci când căutarea / spre sine şi-o îndreaptă” (Răspuns).

Pornind de la efemeritatea condiţiei umane, Elena Liliana Popescu defineşte individul drept un „pelerin călător”, „un suflet închis într-un trup trecător”, ce „se zbate-ntre viaţă şi moarte” (Nicicând). Rând pe rând, existenţa este imaginată fie ca un spectacol de factură dramatică, fie ca un basm cu bogate rezonanţe mitologice: „Un basm ce este lumea / în mintea ta se-ncheagă / Trăieşti întreg coşmarul / ce-i poate doar un vis. // Nu bănuieşti minunea: / că viaţa ta întreagă / scânteie-i din amnarul / rămas în paradis. // Un basm de când e lumea / de mintea-ţi se dezleagă / uitat este calvarul / trăit aievea-n vis. // Şi are loc minunea: / răscumperi viaţa-ntreagă / ce-a irosit avarul / gonit din paradis” (Uitată e minunea).

Poemele reunite în ciclul „Un singur cânt” reprezintă o reîntoarcere la sursele clasice de inspiraţie ale poeziei. În esenţă, avem de a face cu nişte noi imnuri aduse existenţei. Spre deosebire de confraţii fascinaţi de experimentul artistic de ultimă oră, poeta se apropie de o specie a genului liric (imnul) ce cunoaşte o bogată tradiţie în literatura universală, dar care este ignorată de poeţii postmoderni. În ceea ce priveşte literatura română, Elena Liliana Popescu se dovedeşte continuatoarea unui lung şir de creatori, de la Iancu Văcărescu şi Vasile Alecsandri, până la Ioan Alexandru. După tiparul antic, poeta păstrează caracterul solemn al creaţiilor sale, iar aspiraţia supremă rămâne absolutul, locul în care, într-o armonie deplină, „Cuvântul, fapta, gândul, în sine se rostesc / Întreaga libertate-n tăcere ţi-o vestesc” (Pelerin).

Recenta antologie sintetizează marile teme ale liricii Elenei Liliana Popescu şi reflectă vârstele poetice pe care le-a cunoscut autoarea din momentul debutului editorial până în prezent. Originalitatea acestor poezii trebuie căutată în amestecul personal de clasicism şi modernism, de tradiţie şi inovaţie, amalgam insolit detectabil atât în versificaţie, cât şi în conţinutul poemelor. Este o poezie ce nu are nimic ostentativ, o creaţie ce se adresează cu predilecţie ideii, gândirii.

Gheorghe Glodeanu

Motto:

Desprinsă din a Timpului aripă
o pană-n zboru-i neastâmpărat
un infinit ascunde într-o clipă
din lumea aparentă, ce-a creat.

Selectii:

Sub paşii tăi...

Când calci acum
pe piatra care
sub paşii tăi
abia tresare,
înăbuşind
durerea-n sine
şi pregătind
viaţa ce vine,
te-ntrebi tu oare
dacă ea e fericită
şi-ai putea,
când
pentru-o clipă
te opreşti,
în gând,
smerit
să-i mulţumeşti?

Te-ai depărtat

Te-ai depărtat prin celelalte gânduri
atât de mult de gândul cel dintâi
şi până-n clipa când te vei întoarce
nu vei putea să pleci, nici să rămâi...

Am dreptul, oare?…

Am dreptul, oare, să te judec
cu mintea mea falsificată
prin tot ce-a înţeles greşit
în lumea ce-i perfect creată?

Dacă ai şti

Dacă ai şti
cât de dor mi-e de Tine,
deşi eşti în inima mea,
şi cât de mare este tristeţea
de a nu Te vedea
decât în visul meu.

Cât de mult îmi lipseşti,
deşi eşti mereu cu mine,
şi cât de adâncă este durerea
de a nu Te auzi
decât în gândurile mele.

Cât de greu îmi este
când Te caut în jurul meu
şi nu Te găsesc decât atunci
când vrei Tu să Te pot afla...

Viaţa din Vis

O lumânare-abia topită
mai arde
fără flacără
o clipă...

Ea află
pentru prima oară
cum Timpul
vieţile din Vis
măsoară.

Când mă trezesc

Ceea ce văd se plăsmuie-ntr-un vis
în care totul pluteşte ne-ncetat,
în timpul care-mi pare un abis
ce soarbe spaţiul creat în necreat.

Visez un vis, din visul omenirii,
care visează în visul tău cel treaz,
ce îl visezi în clipa nemuririi,
acolo unde ieri şi mâine-s azi.

Şi visu-acesta frumos e uneori,
iar alteori e hâd şi-nfricoşat,
însă când mă trezesc în zori,
eu ştiu că n-am trăit cu-adevărat.


O, cât aş vrea...

Nimic nu e ca înainte,
nimic nu va mai fi ca azi,
şi mâine-aducerile-aminte
când tu pe gânduri ai să cazi

Îţi vor spori tristeţea vie
ce-o simţi în clipa care trece
când te îndrepţi spre veşnicie
şi nu vrei timpul a-l întrece…

O, cât aş vrea să nu mai suferi
şi ochii tăi să nu mai plângă,
tu, lac acoperit de nuferi,
ce ştii că mâine-n zori, să-i strângă,

Veni-vor cei ce nu se-aşteaptă,
în viaţa ce prin ei trăieşte,
s-audă-n clipa înţeleaptă,
pe care totul le-o vesteşte,

A disperării rugă mută,
a plânsului tăcut din lume,
speranţa lor demult pierdută
s-o regăsească, să-i dea nume,

Şi tu să poţi prin ei cunoaşte
cum ei prin tine pot să ştie
că tot ce s-a născut renaşte
şi tot ce va muri învie…


O altă clipă

Spre clipa care vine priveşti nedumerit:
cum aş putea-o umple, în chip desăvârşit?
Şi unde-i muza care, şoptindu-mi la ureche,
tăcut să-mi amintească istoria străveche,

Să pot din ea desprinde învăţături uitate,
să pot citi în gânduri ce-n lume-s aruncate
din timpuri neştiute, ce-aşteaptă de când lumea
să poţi a le transcende, să aibă loc minunea,

Să desluşeşti chemarea ce veşnic te atrage,
în clipa fermecată să poţi a te retrage,
să sorbi înţelepciunea ce ştie să te-ajute
să poţi parcurge drumul, pe căi nestrăbătute.

Să-ţi împlineşti destinul, ursit dintotdeauna
să poţi a te cunoaşte, să poţi purta cununa
cândva încredinţată doar ţie, ce te-aşteaptă
în clipa nesfârşită, când cel umil o poartă…

Te-atrage nemurirea, ai vrea să o trăieşti
şi totuşi, teamă-ţi este să nu te rătăceşti,
să nimereşti aiurea în lumea de fantasme
fără să ai puterea lui făt-frumos din basme,

Să poţi respinge răul ce ţi-l imaginezi,
din falsa închisoare să poţi să evadezi,
s-aduni întreg curajul ce poate să-ţi aducă
victoria deplină, să-nvingi orice nălucă

Ce ţi-ar opri intrarea în ţara făr’ de moarte
şi unde tinereţea vrea paşii tăi să-i poarte,
împărăţia vieţii, speranţa ta ascunsă
sau veşnicia însăşi, cea veşnic nepătrunsă…

Eziţi. Şi clipa trece. Nu fi dezamăgit.
O altă clipă vine. E fără de sfârşit.
Oare-ai putea-o umple, să-nsemne clipa care
îţi spune adevărul, cuprins în fiecare?


Iartă-mă

Iartă-mă
coală albă
că-ţi tulbur liniştea
cu şoapte
aşternute
rânduri
rânduri
urme de gânduri,
ce-aleargă
căutând
căutând
fără să ştie
că sunt,
fără să ştie
c-ascund
Liniştea mea
şi a ta.

Priveşte în inima ta

Unde sunt eu, cel care întreb,
fără ca întreaga ştiinţă a lumii
să-mi poată răspunde?

Priveşte în inima ta!
Tu, cel de azi, eşti acolo,
aşteptându-te pe tine,
cel de mâine, cel de ieri...


Nicicând…

Un suflet închis într-un trup trecător
se zbate-ntre viaţă şi moarte.
El ştie că-i doar pelerin călător,
dar trupul vrea încă să-l poarte.

Fugare clipe de luciditate
învie imagini trecute,
din lumea trăită redeşteptate…
Nu pare nimic să-l ajute.

Durerea cumplită trupu-i cuprinde,
nu crede mai mult să reziste.
Şi totuşi, de viaţă nu se desprinde:
el nu vrea să nu mai existe!..

Din câte-ar fi vrut cândva să-mplinească,
în timpul ce-n goană trecuse
fără să poată să şi le-amintească,
atâtea speranţe apuse…

E greu pentru el s-accepte sentinţa:
mai poate ceva să îndrepte
pe patul în care doar suferinţa
vrea, răbdătoare, s-aştepte?

Şi totuşi, el poate acum să-nţeleagă
din viaţa-i aproape trecută
de care, târziu şi tăcut se dezleagă:
nicicând viaţa nu e pierdută!

Nimeni nu ţi-a răspuns

Ai întrebat
uneori
ce este viaţa
fără să vrei
cu adevărat
să afli
răspunsul

Şi nu l-ai găsit!

Nimeni
nu ţi-a răspuns
pentru că nimeni
nu ţi-ar fi putut
răspunde...

Deschisă e Poarta

Liber e drumul
eşti liber să Ştii
spre Poarta
măritei împărăţii
spre care mulţimi
de gânduri
se-ndreaptă
şi-aşteaptă prin veacuri
să între
pe Poartă...


Uitată e minunea

Un basm ce este lumea
în mintea ta se-ncheagă.
Trăieşti întreg coşmarul
ce-i poate doar un vis.

Nu bănuieşti minunea:
că viaţa ta întreagă
scânteie-i din amnarul
rămas în paradis.

Un basm de când e lumea
de mintea-ţi se dezleagă,
uitat este calvarul
trăit aievea-n vis.

Şi are loc minunea:
răscumperi viaţa-ntreagă
ce-a irosit avarul
gonit din paradis.
 

Nu mi-ai spus

Mi-ai spus
că Poezia
este ceva
cum n-a mai fost...
Un miracol
văzut
în clipa de linişte
ascunsă
într-un fapt
firesc.

Mi-ai spus
că Poezia
este Mirare
ce cuprinde în ea
disperarea
de a nu şti
dezlega Misterul.

Dar nu mi-ai spus
că Poezia
te cheamă
Acolo
unde găseşti
întrebarea-răspuns.


Cânt de Iubire

Aşezaţi la masa Tăcerii
în regatul necunoscut
Poeţii frâng pentru noi
pâine curată
stropită
de rouă cerească.

Morţii cu morţii, se spune,
şi viii cu viii!
Dar ştim noi oare
care sunt morţii
şi care sunt viii?

Un Poet mai mult
dincolo...
Un Poet mai puţin
Aici.

La plecarea
în regatul tăcut
Poetul ne lasă
un cânt de Iubire
necunoscut...
 

Sunt Inima mea

„Am venit în inima ta.
Sunt demult în inima ta.
Nu am fost nicicând altundeva,
decât în inima ta.”

„Ai venit în inima mea.
Eşti demult în inima mea.
Nu ai fost nicicând altundeva,
decât în inima mea.”

„Eşti Inima mea.”
„Sunt.”


Cuvinte

Cuvinte-n nemurire trec
cuvinte-n rime se întrec
cuvinte se desprind şi mor
cuvinte se înalţă-n zbor
cuvinte-n inimă pătrund
cuvinte taine-n ele-ascund
cuvinte – murmur de izvor
cuvinte – şoapte şi fior
cuvinte taine-n ele-ascund
cuvinte-n inimă pătrund
cuvinte se înalţă-n zbor
cuvinte se desprind şi mor
cuvinte-n rime se întrec
Cuvinte-n nemurire trec.


În clipa regăsirii

În libertatea mării constrângerea e malul
Deplinul întuneric lumina o conţine
Pe ţărmul neclintirii neliniştea e valul
şi din ce-a fost el lasă doar lumea care vine.

Nimic îţi pare totul când cauţi nemurirea
În muta disperare tăcerea e cuvântul
Nefericirea însăşi cuprinde fericirea
când, plin de umilinţă, tu părăseşti pământul.

Iluzia, supusă, ascunde adevărul
doar pentru a-l cunoaşte în clipa despărţirii
Acela care astăzi înseamnă trecătorul
şi care este veşnic în clipa regăsirii...


Pietà

Privirea pătrunde în marmura pură
ce-şi cântă iubirea cea fără de seamăn
şi-n veşnica ei resemnare îndură
întreaga durere ce Lumii e leagăn.

Şi Spaţiul se strânge şi Timpul dispare,
doar marmura plânge-n tăcere...
Natura e mută. E doar disperare
când moartea tributul de viaţă şi-l cere.

Pierdută-i acum omenirea întreagă
prin vina imensă şi copleşitoare
şi însăşi Fecioara Maria se roagă
doar pentru a noastră Iertare.

Şi cerul se-ndură şi Graţia vine,
doar marmura pură e vie.
Eterna icoană, sculptată de Tine
rămâne a Milei divine solie.


Spune-mi, cine sunt?

„Am venit la tine,
din adânc chemat,
pentru ca să afli
răspunsu-aşteptat.”

„Spune-mi, cine sunt?
Oare pot afla
în această lume,
sau altundeva?...”

 „Numai tu poţi şti
să-ţi spui cine eşti,
dacă vei pleca
să te regăseşti.”

 „Încotro să plec
să-mi ascult chemarea?
Şi cum să privesc,
să zăresc cărarea?”

 „Numai tu ştii drumul.
Şi îl vei urma,
numai când pe tine
te vei întreba.”

„Să mă-ntreb pe mine?
Îmi poţi spune cum?
Întrebarea însăşi
se rosteşte-acum?”

 „Numai tu ştii sensul
ei cel nepătruns.
Află-l! Şi-ntrebarea
va primi răspuns.”

„De pornesc aiurea
să mă regăsesc,
piedici fără număr
în cale-ntâlnesc.

De-mi întorc privirea
înspre interior
ca să mă întâmpin,
de cobor uşor
înspre mine însumi,
acolo-n adânc,
pe Tine te aflu
şi ştiu că eu sunt.

Astfel, întrebarea
răspunsul conţine
şi ele se află
amândouă-n mine.”
            *
Pusă e-ntrebarea,
dat e şi răspunsul
doar prin oglindirea
eului într-însul.


Spre tine

În memoria tatălui meu,
poetul pilot George Ioana

În zborul tău
ce înspre nemurire
te duce
şi înspre neuitare,
alai de îngeri
vin să te petreacă,
să îţi aline dorul
de visare,
iar lacrimile celor dragi,
rămaşi departe,
să le preschimbe-n chihlimbare,
să-ţi lumineze zborul
spre înalt
şi dincolo de nori
– spre tine –
să te avânţi în ultimul asalt.


Drumul tău

            Surorii mele, Adelina-Luminiţa
           
Orice drum este o parte
din drumul înspre tine însuţi…

Doar la capătul lui vei ajunge
acolo unde eşti dintotdeauna.

Va trebui să-l străbaţi:
este drumul tău,
construit doar pentru tine.

Vei întâlni pe acest drum
oameni mai buni sau mai răi,
sau despre care îţi vei imagina
că sunt mai buni sau mai răi,
vei trece prin felurite-ncercări,
şi vei învăţa de la fiecare om
şi din orice împrejurare,
ceea ce va trebui să ştii
pentru a deosebi binele de rău
şi frumosul de urât,
şi pentru a vedea
prin ce se aseamănă
lucruri care la prima privire
îţi par diferite.

Încearcă să-l parcurgi cu luciditate
pentru a putea discerne adevărul
din noianul aparenţelor,
cu detaşarea actorului
ce nu judecă rolul pe care îl joacă,
ştiind că alegerea Regizorului
este justă şi că nu el,
ci personajul întruchipat
trece prin aceste-ntâmplări,
şi cu încredinţarea că ai primit deja
ajutorul de care ai nevoie
în fiecare clipă din viaţa ta.

Dincolo de toate

Şi cine poate, învingându-şi trupul
şi simţurile, mintea, şi destinul,
întrezări doar dincolo de toate,
ce caută întruna pelerinul?…

Unde eşti, Timp?

Am greşit
nelăsând iubirea să curgă
asemenea unui fluviu...

Unde eşti, Timp?

Întoarce-te şi lasă-mă
să-mi ispăşesc pedeapsa!


Dă la o parte gândul

Dă la o parte vălul ce-ţi tulbură vederea
Dă la o parte teama ce-ţi vatămă puterea
Dă la o parte umbra ce-acoperă cuvântul
Şi mai presus de toate dă la o parte gândul...


Spune-mi

            Soţului meu, Nicolae
           
Nu ai crezut
că poţi învinge doar atunci
când renunţând la orice armă,
vei lupta cu propria imagine
pentru eliberarea ta.

Nu te vei mai putea privi
în oglinzile care să te arate
slab sau trufaş,
neînfricat sau laş,
după dorinţă…

Ţi s-a mai spus,
dar nu ai crezut…

În ţara fără de oglinzi,
care îţi va mai fi chipul,
te vei întreba atunci
încă o dată, şi vei afla,
dacă vei lăsa răspunsul
să vină de la sine.

Ce vei avea de pierdut,
când căutarea va fi
singura realitate posibilă?

Care este drumul,
se-ntreabă cel care merge,
fără să ştie, pe singurul drum
pe care poate s-ajungă?…

Unde să ajungă
dacă el este deja acolo,
chiar dacă nu poate încă să ştie
că este câştigătorul?

Ce competiţie este mai de temut
decât aceea în care tu
eşti singurul concurent îndârjit?

Dar cum mai poţi lupta
când adversarul poartă,
drept amuletă,
doar chipul tău?

„Alungă toate speranţele”, ţi s-a spus,
pentru a putea să speri cu adevărat!

Dar, spune-mi, la ce mai este bună speranţa
pentru cel care are deja totul
Sau cunoaşterea drumului de întoarcere,
pentru cel care a ajuns?…


Copyright © 2003- 2007