Scrieri
 


Ţie (1994)
Tărâmul dintre gânduri (1997)
Cânt de Iubire - Song of Love (1999)
Imn Existenţei (2000)
Pelerin (2003)
Cânt de Iubire - Pesma Liubavi (2001)

Peregrino (2004)

Cânt de Iubire - versiune chineza (2006)
Cânt de Iubire - Song of Love - editie revazuta 2007
Cât de aproape... - Lo cerca que estabas (2007)
Unde esti, Timp? (2007)

Poeme - romano-urdu (2008)


Viaţa impersonală (1993)
Introspecţia (1994)
Înţeleptul de la Arunâchala volumul I (1997)
Înţeleptul de la Arunâchala volumul II (1997)

Caosmos. Katharsis nu doar pentru mine (2002)

Introspecţia - poeme (2005)
Frumuseţea Tandreţei (2006)
Harpă de umbră şi lumină (2007)
Viaţa impersonală (revăzută 2007)

Lucrări, Culegeri, Cursuri
Cartea "Zborul. Vis şi destin"
Poezia, pentru mine

Poezii de IOANA GEORGE
Selectii din volumul "VISUL MEU. ZBOR ŞI DESTIN"
cititi selectiile
home > scrieri > pelerin

Pelerin

Cititi selectiile | selectii recent adaugate (2007)

"Poezia Doamnei Elena Liliana Popescu este o raritate vrednică de admiraţie în ambianţa literară de astăzi. Însuşirile profundei gândiri matematice şi ale fineţei mânuirii fireşti şi curgătoare a cuvântului românesc se îmbină, cuceritoare, pentru a-l învălui cu har pe Cititor. Încrâncenarea lumii dimprejurul nostru dispare, făcând loc unei cugetări înalte si duioase totodată, persistând lungă vreme în gândul şi în auzul nostru, ca o armonioasă cântare de îngeri. Astfel, lumina lină a poeziei adevărate ne bucură, împărtăşindu-ne din tainele unui suflet viu şi neîntinat."

Dan Sluşanschi

Prefata:

MODELUL INTELECTUAL AL LIREI

Autoare a unor volume de versuri precum Ţie (1994), Tărâmul Dintre Gânduri (1997), Cânt de Iubire - Song of Love (1999), Imn Existenţei (2000), Elena Liliana Popescu se apropie de poezie venind dinspre matematică, de unde nota de puternică originalitate a acestei creaţii ce merge împotriva curentului şi care nu ascultă de „reţeta” postmodernă de ultimă oră. În descendenţa lui Ion Barbu, poeta îşi asumă în mod deliberat modelul intelectual al lirei şi această modalitate nu este abandonată nici în poemele reunite în recenta plachetă de versuri.

Prototipul declarat al liricii cultivate de Elena Liliana Popescu rămâne Mihai Eminescu, întruchipare supremă a poetului, cel care, „coborând printre muritori, a ales graiul românesc pentru a exprima esenţa divină a geniului”. Poeta ne îndeamnă să privim frumosul în lumea ce ne înconjoară, o lume dominată de rău şi suferinţă: „Ai vrea să poţi privi frumosul / în lumea ce te înconjoară, / dar suferinţa, ce leprosul / o-ndură, nu te înfioară? / Sau iadu-n care locuieşte / fără speranţe de ieşire / un biet nebun, ce îşi hrăneşte / doar cu coşmaruri a sa fire…”(Să poţi privi). Elena Liliana Popescu îşi asumă postura unui rapsod care vorbeşte, plin de înţelepciune, de marile probleme ale existenţei, aşa cum se întâmplă în poemul Nu ştiai: „Viaţa era / lângă tine / şi tu / nu ştiai, / fascinat / de strălucirea / chipurilor / pe care / potrivnica ei / ţi le desfăşura / înaintea / ochilor / tăi / încă nedeschişi”. Spre deosebire de modelul romantic al poeziei, poeta-matematician refuză tumultul sentimental şi preferă sfera mai calmă, cu vădite nuanţe clasice, a lumii ideilor. Lirica Elenei Liliana Popescu este o lirică a marilor interogaţii despre sensurile grave ale existenţei, aşa cum rezultă şi din poemul intitulat Cum altfel?: „Îndrumă-mi viaţa Tată / şi limpezeşte cursul / de ape zbuciumate, / al gândurilor - veşnic / aflate-n/ rătăcire // Cum altfel, vreodată / putea-voi înţelege / Cuvântul din discursul / Tăcerii exprimate / prin arderea-i în Sfeşnic / - perpetua rostire?”. Poezia se naşte Într-o clipă de linişte, clipă a revelaţiilor supreme, când omul poate pătrunde dincolo de aparenţa banală a lucrurilor, identificând astfel sacrul camuflat în profan: „Te-am văzut, / într-o clipă de linişte, / dincolo de măştile / orgoliului tău / şi, / privind în sufletul tău, / erai una cu mine...” Echivalent al tăcerii blagiene, motivul liniştii revine în mai multe poeme ale volumului, reflectând uimirea autoarei în faţa existenţei. „Totu-i vechi în formă nouă!” afirmă Elena Liliana Popescu într-un vers programatic din poemul Liniştea cuprinde lumea.

Marile teme ale poeziei au rămas aceleaşi de-a lungul mileniilor, nota personală a fiecărui bard fiind dată de forma versurilor sale. Originalitatea acestor poezii trebuie căutată în amestecul personal de clasicism şi modernism, de tradiţie şi inovaţie, amalgam insolit detectabil atât în versificaţie cât şi în conţinutul poemelor. Este o poezie ce nu are nimic ostentativ, o creaţie ce se adresează, cu predilecţie, ideii, gândirii. Poemul se naşte din tăcere, o tăcere creatoare ce duce la naşterea cuvântului. După modelul Stihuitorului blagian, poetul traduce în lirica sa Cuvântul sacru:„Lasă-i poetului / doar tăcerile din / Tăcerea / ce naşte / din / cuvinte / Cuvântul…” (Doar tăcerile) După cum se specifică în poemul Un singur cânt, gândul este poarta descătuşării omului, în timp ce cântul are o profundă semnificaţie soteriologică, înălţând tot ceea ce omul întâlneşte în cale. Veghind la focul sacru al inspiraţiei poetice, Elena Liliana Popescu îşi asumă postura unei vestale moderne la templul Artelor: „Aprinde candela-n lăuntrica odaie / ce-aşteaptă prefirata ei lumină / Îmbracă-ţi sufletu-n cele mai simple straie / să-ntâmpini potrivit rostirea-i lină // Şi lasă raza-i preacurată să pătrundă / în fiece ungher, străluminându-l, / Veghează ne-ntrerupt nimic s-ascundă, / necunoscutul suflet cunoscându-l” (Lumină lină).

Ceea ce surprinde în recentul volum al Elenei Liliana Popescu este o deschidere mai accentuată înspre vis, fabulos şi imaginar. Lumea este concepută ca un basm, iar viaţa este o minune ce îşi are originea în scânteia din amnarul rămas în paradis: „Un basm ce este lumea / în mintea ta se-ncheagă / Trăieşti întreg coşmarul / ce-i poate doar un vis. // Nu bănuieşti minunea: / că viaţa ta întreagă / scânteie-i din amnarul / rămas în paradis” (Uitată e minunea). Alteori, realul se confundă cu imaginarul deoarece experienţele visate se dovedesc la fel de intense ca acelea trăite în starea de veghe: „Un basm de când e lumea / de mintea-ţi se dezleagă / uitat este calvarul / trăit aievea-n vis.” În parabola modernă pe care ne-o înfăţişează în poemul Uitată e minunea, Elena Liliana Popescu vorbeşte de posibilitatea răscumpărării existenţei prin intermediul artei, starea poetică fiind şi ea un echivalent al stării paradisiace resimţite în epoca mitică a originilor.

Un alt element novator este conferit de prezenţa poeziei de factură religioasă. În prelungirea unor modele celebre precum Tudor Arghezi sau V. Voiculescu, ea este o poezie a marilor întrebări despre om şi condiţia acestuia în univers. „Hristos a înviat / în inima / celui ce s-a trezit, / încă o dată, / poate pentru totdeauna” (Pentru a-L regăsi). Poemele de inspiraţie biblică nu alcătuiesc un ciclu aparte în interiorul volumului, ci este vorba de o temă ce este abordată în acelaşi timp cu celelalte teme majore ale liricii. Poezia se naşte din cufundarea în visare, starea poetică având ceva din beatitudinea mitică a începuturilor: „În zborul tău / ce înspre nemurire / te duce / şi înspre neuitare, /alai de îngeri / vin să te petreacă, / să îţi aline dorul / de visare, / iar lacrimile celor dragi, / rămaşi departe / să le preschimbe-n chihlimbare, / să-ţi lumineze zborul / spre înalt / şi dincolo de nori / - spre tine - / să te avânţi în ultimul asalt” (Spre tine). Ca într-un vis, poeta îşi imaginează o lume a gândurilor neîntrupate încă în cuvinte, ce se înlănţuiau în poeme nerostite, care îşi aşteptau poetul: „Părea /ca într-un vis... // Gânduri / neîntrupate / încă-n cuvinte / se-nlănţuiau / în poeme / nemairostite / vreodată, / trezind / nostalgia / unei lumi / dintotdeauna, / căreia / nu-i sosise / timpul / pentru a se rosti” (Pentru a se rosti).

Poetul este văzut asemenea unui pelerin ce rătăceşte „prin neştiutele iluzii” şi care caută răspunsuri la marile interogaţii care îl frământă: „Şi cine poate, învingându-şi trupul / şi simţurile, mintea şi destinul / întrezări doar dincolo de toate, / ce caută întruna pelerinul?…”(Dincolo de toate). Spre deosebire de versurile ample din volumul Imn Existenţei, poemele reunite în recenta plachetă sunt mult mai dense, aspiră la o conciziune aforistică, autoarea punând un accent mai mare pe perfecţiunea formală a acestora. Iată cum sună definiţia lirică a Iluziei: „Desprinsă din a timpului aripă / o pană-n zboru-i neastâmpărat / un infinit ascunde într-o clipă / din lumea aparentă, ce-a creat.” Alteori, Aici şi acum, Elena Liliana Popescu defineşte axiomatic forţele demiurgice ale tăcerii şi ale cuvântului: „Cuvântul naşte lumea / Tăcerea o menţine.” Cultivând o poezie a marilor interogaţii, în disputa dintre sentiment şi raţiune poeta preferă tărâmul vrăjit al „formelor-gând”.

Printre poeziile care prin dimensiunile lor mai ample, amintesc de poemele din volumul precedent se numără Pelerin, Glasul Inimii şi Te apropii. De data aceasta însă este vorba doar de câteva creaţii singulare. În esenţă, avem de a face cu nişte noi imnuri aduse existenţei, imnul constituind o specie prin care Elena Liliana Popescu continuă atmosfera specifică a tomului anterior. Spre deosebire de confraţii fascinaţi de experimentul artistic de ultimă oră, poeta se apropie de o specie a genului liric (imnul) ce cunoaşte o bogată tradiţie în literatura universală, dar care este ignorată de poeţii postmoderni. În ceea ce priveşte literatura română, Elena Liliana Popescu se dovedeşte continuatoarea unui lung şir de creatori, de la Iancu Văcărescu şi V. Alecsandri, până la Ioan Alexandru. După tiparul antic, poeta păstrează caracterul solemn al creaţiilor sale, iar aspiraţia supremă rămâne absolutul, locul în care, într-o armonie deplină, „Cuvântul, fapta, gândul, în tine se rostesc, / Întreaga libertate-n tăcere ţi-o vestesc”(Pelerin).

Unele teme cum ar fi condiţia cuvântului sau cea a tăcerii revin obsedant în versurile Elenei Liliana Popescu, aşa cum se întâmplă şi în poemul intitulat Cuvinte: „Cuvinte-n nemurire trec / cuvinte-n rime se întrec / cuvinte se desprind şi mor / cuvinte se înalţă-n zbor / cuvinte-n inimă pătrund / cuvinte taine-n ele-ascund / cuvinte - murmur de izvor / cuvinte-şoapte şi fior / cuvinte taine-n ele-ascund / cuvinte-n inimă pătrund / cuvinte se înalţă-n zbor / cuvinte se desprind şi mor / cuvinte-n rime se întrec / Cuvinte-n nemurire trec”. Inspiraţia poetică este considerată un dar divin, de unde şi atitudinea de smerenie a poetei în fata demiurgului, a Celui care, singur stăpâneşte Cuvântul: „Atunci, când cuvintele vin singure, / înşiruindu-se într-o ordine perfectă / în rostirea lor magică, / Atunci, în rarele momente de inspiraţie, / ştii cui trebuie să-i mulţumeşti: / Celui căruia îi datorezi totul, / Celui care, singur, stăpâneşte Cuvântul” (Atunci). Cine sunt eu? Ce-i viaţa? Ce este poezia? Iată câteva din întrebările majore care torturează spiritul interogativ al poetei, întrebări la care încearcă să se răspundă prin intermediul versului. „Cuvintele-iluzii” ale poeziei se dovedesc însă uneori nişte mijloace de comunicare imperfecte, neîncăpătoare, ce nu reuşesc să reflecte întreaga complexitate a trăirilor.

Unul din poemele programatice cele mai semnificative ale volumului se intitulează Iubire din Iubire. Autoarea ne oferă aici o personală definiţie a poeziei. Arta poetică a Elenei Liliana Popescu porneşte de la ideea că, prin emoţia armoniei, poezia este o „hrană” de factură spirituală: „Poezia îţi poate hrăni spiritul, / făcându-l să trăiască emoţia armoniei, / pe care să o cauţi apoi cu disperare / pentru a o descoperi, nealterată, / în adâncul inimii tale.” Prin ritmul şi prin rima ei interioară, Poezia transmite o stare de pace, reprezintă un drum către absolut. Creaţia se încheie printr-o nouă tentativă de a defini poezia: „Poezia nu este decât iubire din Iubire, armonie din Armonie, extaz din Extaz.” Preocupările de factură teoretică revin şi în poemul intitulat Un singur poem. Definind poezia, autoarea ne avertizează asupra faptului că toate poemele lumii nu reprezintă altceva decât crâmpeie dintr-un „ singur poem, / al meditaţiilor omului / asupra condiţiei sale umane: / revoltă, decepţii, / amăgiri şi dezamăgiri, / suferinţe reale sau imaginate / dar care par la fel de puternice, / încercări de a ieşi din impasul neputinţei, / amânări, aşteptări, dureri, / dar şi trăiri intense până la extaz, / pătrunderi în zonele subtile ale esenţelor, / speranţe de umanizare a Universului / din noi.” Prin urmare, arta nu reprezintă altceva decât o meditaţie infinită asupra condiţiei omului în univers, o meditaţie reluată, în manieră proprie, de fiecare creator în parte.

Refuzând în mod programatic experimentul liric de ultimă oră, Elena Liliana Popescu reuşeşte să se impună prin redescoperirea valorilor perene ale artei. Ca şi în cazul lui Ion Barbu, poezia înseamnă căutare, un teritoriu al ideii şi al marilor interogaţii, devine un act de cunoaştere, mai exact o modalitate de meditaţie asupra condiţiei umane.

Gheorghe Glodeanu

Cititi selectiile | selectii recent adaugate (2007)


Copyright © 2003-2007