Scrieri
 


Ţie (1994)
Tărâmul dintre gânduri (1997)
Cânt de Iubire - Song of Love (1999)
Imn Existenţei (2000)
Pelerin (2003)
Cânt de Iubire - Pesma Liubavi (2001)
Peregrino (2004)
Cânt de Iubire - versiune chineza (2006)
Cânt de Iubire - Song of Love - editie revazuta 2007
Cât de aproape... - Lo cerca que estabas (2007)
Unde esti, Timp? (2007)

Poeme - romano-urdu (2008)


Viaţa impersonală (1993)
Introspecţia (1994)
Înţeleptul de la Arunâchala volumul I (1997)
Înţeleptul de la Arunâchala volumul II (1997)
Caosmos. Katharsis nu doar pentru mine (2002)
Introspecţia - poeme (2005)
Frumuseţea Tandreţei (2006)
Harpă de umbră şi lumină (2007)
Viaţa impersonală (revăzută 2007)

Lucrări, Culegeri, Cursuri
Cartea "Zborul. Vis şi destin"
Poezia, pentru mine

Poezii de IOANA GEORGE
Selectii din volumul "VISUL MEU. ZBOR ŞI DESTIN"
cititi selectiile
home > scrieri > Cosmos uman

cosmos uman - volum poezie
VICTOR SĂHLEANU

Cosmos uman
antologie poetică

Selecţie, note şi îngrijire ediţie:
Elena Liliana Popescu şi Adrian George Sahlean

Aparut in martie 2009, Editura PELERIN

Victor Aurelian Săhleanu
(19 ianuarie 1924, Gura Humorului – 26 august 1997, Bucureşti)
Studii universitare în psihologie, filozofie, matematică şi fizică (diplomă 1961). Doctor în medicină (1949); doctor docent (1965); (Soţie, Zoe Săhleanu, doctor pediatru; fii: Adrian George Sahlean, filolog şi psihanalist; Valentin Săhleanu, arhitect).

Cu perseverentă înclinaţie autoformativă, a publicat ca profesor sau conferenţiar peste 2000 titluri şi 60 de volume, în cele mai variate domenii: metodologie (Metode matematice în cercetarea medico-bio1ogică,1957), psihologie medicală şi psihanaliză (Introducere critică în psihanaliză, 1972); etică (Etica cercetării ştiinţifice, 1967); estetică (Arta rece şi ştiinţa fierbinte, 1972); istoria medicinii şi ştiinţelor. A susţinut afirmarea biologiei cu ajutorul ştiinţelor exacte (Chimia, fizica şi matematica vieţii, 1965, Biofizica, 1967-1968). În medicină, a trecut prin morfopatologie şi endocrinologie (monografii 1948-1965), gerontologie (1965-1969), şi sexologie (şapte cărţi publicate 1958-1973).

A elaborat concepte noi, precum cel de medicina terenului (teza de doctorat 1949) şi medicina informaţională. În Concepţii despre om în medicina contemporană (1976) conturează concepţiile de gândire ale secolului XX: sistemele cibernetice-informaţionale (Eseu de biologie informaţională, 1973), axiologice, de metamedicină (1979) şi umaniste, nefiindu-i străine nici abordările lirice (Poem Didactic, 1970; Câteva cuvinte 1977; Marea şi dragostea 1977; Liturghia Iubirii, 1995; Ecce Homo, 1995).

Contribuţii prioritare: introducerea izotopilor radioactivi în medicina românească; promovarea medicinii axiologice, suportive, socio-somatice, homeopatice; modelarea reacţiilor catalitice şi supra moleculare biologice după criterii numerologice şi principiul rezonanţei.

Ca director al Centrului de Cercetări Antropologice al Academiei a urmărit elaborarea unei antropologii multi- şi inter-disciplinare, o antropologie unitară bioculturală deschisă spre orizonturile spiritualităţii umane. Ca principal coordonator al primului Atlas antropobiologic al Romaniei (1980) a sugerat raportarea datelor anatomice şi funcţionale (de obicei orientate spre aplicaţii medico-chirurgicale) la semnificaţiile lor comportamentale, simbolice şi culturale.
Prezenţa sa îndelungată în fruntea antropologiei româneşti (1969-1997), implicarea activă în toate ramurile antropologice, contribuţiile originale, promovarea ideilor noi, îndrumările individuale sau colective, sincronizarea cercetării din România cu nivelul internaţional, fac din Victor Săhleanu figura cea mai importantă a antropologiei româneşti de la finele secolului XX.
Opera sa inedită cuprinde şi un jurnal personal de peste 25000 de pagini (început la 17 ani, până în ultimele zile de viaţă) cu consemnări ştiinţifice, medicale, filozofice, literare, economice, social-politice, şi familiale.

Victor Săhleanu a fost membru al Academiei de Ştiinte Medicale, Membru de onoare al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă, al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti şi al altor societăţi ştiinţifice străine. În 1990, Academia Franceză (sic!) i-a conferit medalia de aur pentru devotament naţional.

UN COSMOS UMAN

Suntem invitaţi, prin acest volum, să facem o călătorie în Cosmosul uman al poeziei lui Victor Săhleanu, medic, cercetător, profesor, scriitor, cel care, însetat de cunoaştere, a căutat să înţeleagă „ce este omul” şi calea pe care trebuie să o urmeze pentru a putea aspira la înţelepciune.

„Ce poate fi poezie, în lume şi viaţă?”se întreabă cercetătorul poet şi sugerează mai multe căi pentru a se apropia de răspunsul pe care îl caută: „Poezia poate fi viziune emoţionantă/ asupra universului cunoştinţelor noastre −/ deşi ea este mai întâi de toate viziune emoţionantă asupra noastră înşine”; „Iată, poezia este mai densă decât orice ştiinţă.”. - Artă poetică (I). În acelaşi poem, medicul poet ne mărturiseşte cu emoţie ce înseamnă Poezia în viaţa sa: „Ea mă face să vibrez pentru oameni/ şi să mă aplec cu uimire spre lucruri.”, Ea mă învaţă viaţa în mii de dimensiuni şi forme”, „Iată sunt medic / şi niciodată nu voi abandona poezia.”, „Drumul meu duce de la realitate/ prin poezie, înapoi către ea”.

Drumul cunoaşterii veritabile nu este uşor, cel care o caută cu perseverenţă realizează la un moment dat necesitatea de a parcurge acest drum: „Strângeam în mine totul şi pricepeam puţin./ Mă începeam, şi, iarăşi, tot mă sfârşeam deplin./ Voiam să fiu eu însumi şi nu ştiam: pe unde/ să intru-n stăpânirea a ceea ce m-ascunde?”, dar „fiecare clipă poate fi o revelaţie/ căci fiecare obiect poate fi văzut în o mie de feluri –/ fiecare lucru poate fi spus în alte feluri: / nu ne ajunge o viaţă / să înţelegem deplin culoarea, sau liniştea, sau jocul.” (Mi Minor); „Spaţiul acesta nu are decât înlăuntruri/ dincolo este un alt dincoace/ şi ni se pare numai – că putem ieşi/ păşind între nori...”, reflectează autorul - Elegie (VI). Idealul pe care şi-l propune poetul peregrin este înalt: „aş vrea să fiu pur/ aş vrea să fiu simplu...” (Gratii). Aspiră la „Tăcerea la care se ajunge rupând corzile/ şi care pare un alt (sau înalt) sunet de vioară”, la un „mers în afara Timpului”. - Artă poetică (II). Are momente de dezamăgire, dar acestea nu reuşesc să-l abată din drumul ales: „Lanţurile le voi purta cu căinţă căci,/ nevrednic să-mi ating vidul vechi/ n-am acostat decât Lumea nouă” (Plutind sub furtuni). Credinţa îi însoţeşte permanent paşii: Ne închinăm icoanei, ca să-i zâmbim mai puri. (Madonă).
Dragostea pentru fiinţa iubită este mărturisită în multe poeme, ca şi încercarea de a o ajuta să depăşească marile încercări: „Ce îţi va face gândul, când clipele de-acu/ nu vor mai fi simboluri a tot ce nu ţi-am spus?/ Eu − nu voi fi cu tine. Dar tu? Vei mai fi tu?” (Încheiere autobiografică); „Ţi-am pregătit: şi fruntea – şi inima prea plină./ Vreau să găsim, alături, o dimineaţă pură...” (Dacă încerci...); „Dar vor sosi şi orele de-apus / şi tot prin tine o să le pricep/ şi-o să mă doară timpul ce s-a dus/ şi altă vreme n-o s-o mai încep” - Elegie (I) .
Poezia sa se naşte din acea clipă care îl emoţionează, când reuşeşte să o conştientizeze: „Din curgeri zmulg o clipă s-o răsădesc în vers. - Artă poetică (III). Aceasta îl ajută să îşi continue drumul spre esenţă, opririle fiindu-i doar popasuri, necesare pentru a privi „tot mai departe”, înăuntru: „Ştiu să mă las în urmă, pe mine cel de-acum/ ştiu cât de greu va fi s-ajung la cel de mâine...” (Dacă încerci...); „Dar nu mă voi opri decât pentru popasuri/ din care să privesc în jur tot mai departe” (De urc spre culmi).

Sunt poezii scrise cu sinceritate, izvorâte din consistenta sa experienţă de viaţă, trăită sub semnul corectitudinii profesionale şi umane, din iubirea pentru „oameni şi lucruri”, pentru tot ceea ce ne face să reflectăm şi să înţelegem cine suntem, într-un univers în continuă schimbare.

19 ianuarie 2009, Elena Liliana Popescu

Amintiri despre tatăl meu…

Aveam doar câţiva ani când am fost cu tatăl meu, prin ’54-’55, într-o vizită la Tudor Arghezi, în afara Bucureştiului. Plăcut impresionat de poeziile „tânărului poet”, Arghezi i-a daruit un volum dedicat „tinereţilor dumisale luminoase”. Eu mă jucam cu Zdreanţă „cel cu ochii de faianţă” - zdenţurosul câine avea cataracte ca şi stapân-su’ – fără ca eu să am habar ce, şi cu cine vorbea „tăticu”. Îmi amintesc doar că l-am întrebat inocent pe Arghezi „de ce dă din cap” (avea, cum se ştie, Parkinson) iar el nu numai că nu s-a supărat, dar a ţinut să-mi facă cadou un drăcuşor roşu de sârmă...

Este greu, crescând, să-ţi priveşti părinţii altfel decât cu ochii copilului, sau mai târziu ai adolescentului sau chiar ai tânărului – cu alte cuvinte, cu ochi mult prea preocupaţi de universul propriu, univers în care, cum se spune, „dinţii sunt întotdeauna mai aproape ca părinţii”(sic!). Luându-ne părinţii „de-a gata” ca prezenţă şi disponibilitate, ne gândim rar la ei ca personae. Auzeam des cuvinte elogioase din partea celor care-l întalniseră pe „Săhleanu” ca deseminator de cultură... Ma simţeam mândru, evident – prin fireasca identificare filială – dar ştiu abia acum cât de superficial întelegeam valorarea sa de gânditor şi creator.
Pentru a vedea şi înţelege mai profund creatorul, poetul, sau omul de ştiinţă Victor Săhleanu era nevoie de un alt fel de ochi, de acel ochi al minţii care creşte încet – şi nici măcar obligatoriu – ca un ochi interior de ciclop.

Lucrând la selecţia volumului, am fost însă surprins să descopăr un gânditor de simţire poetică mult mai profundă decât înţelegeam (citindu-l) acum 25 de ani. Instructiv pentru mine (!) acum când am vârsta tatălui meu în fotografia din volum, şi când pot compara diversele planuri emoţionale / ideatice consemnate de el la vârste prin care am trecut şi eu între timp.
Continui de fapt să fiu surprins, ca adult, de paradoxul relaţiilor interpersonale... Constat ciclic cum ne mişcăm unii pe lângă alţii în cosmosul uman, descoperind târziu – uneori niciodată – cât de puţin îi înţelegem până şi pe cei care ne-au fost atât de apropiaţi...

Sunt întrigat de procesul creaţiei... Poate şi pentru că înţeleg în mai mare măsură – ca fiu – cum frământări anume (pe care eu le cunosc) din imensul său jurnal – cu însemnări de la conflicte social-politice şi profesionale până la dinamicile vieţii intime – au fost transfigurate creator în meditaţii existenţiale, în elegii, în poeme de dragoste, ş.a.m.d. Pe vremea compunerii lor, eu nu „vedeam” în tatăl meu decât pe cel ce se scula întotdeauna mai devreme cu o oră pentru a-şi aduce la zi jurnalul, cu scrisul lui mărunt, incredibil de ordonat şi lizibil.
Privind datele la care au fost scrise poeziile din culegere, mi-au revenit reflex amintiri (ca aceea descrisă la început) despre ce se întâmpla în viaţa mea la vremea respectivă. Pe când scria „Poem Didactic” eu aveam 10 ani şi eram împreună într-o vacanţă la Timişul de Sus.... La vremea altui poem, la Câmpulung Moldovenesc, căutam cu tata şi cu frate-meu mai mic, hribi, râşcovi şi gălbiori... etc... Amintiri răzleţe, cu rost afectiv poate doar pentru familie.... Şi totuşi... pentru cei ce nu-l pot cunoaşte pe Victor Săhleanu decât prin lectură, cum era el, văzut de noi, de aproape, aşa... înţeles / neînţeles....?

Nu era zi în care să nu fie cu o carte nouă în mână, conspectând, scoţând fişe pentru proiecte viitoare. Era un tip „distrat”, uneori aproape de caricatura omului de ştiinţă, „cu capul în nori”. L-am văzut întorcându-se acasa de la colţul străzii pentru că uitase să-şi schimbe papucii cu pantofii... Sau călătorind în autobuz timp de două staţii, la doi metri de mine şi frate-meu, fără să ne observe decât când am coborat în aceeaşi staţie, de lângă casă!
Era cumpătat. Nu fuma, şi nu bea decât poate un pahar de vin, cu mult sifon, la vreo petrecere de familie. Nu l-am auzit niciodată înjurând. Când îşi iesea rar din fire cu noi, l-am văzut cel mult trântind cartea din mână (care facea parte din recuzita permanentă) spunând „La naiba!”, ca maximă invectivă.
Când luam masa împreună în familie, mai vorbea (probabil ca toată lumea?) despre necazuri de la serviciu, sau comentând evenimente... Nu l-am auzit însă niciodată decât punând problemele în context, prezentând contrastiv ideile care-l supărau... Abordarea plurivalentă, explorarea valenţelor multiple a oricărei probleme îi era reflexă.
Era, cum reiese şi din succinta notă biografică, un enciclopedist. Rar subiect de discuţie în care să nu fi oferit (la cerere, sau nu!) o punere în context, cu referinţe chiar de amănunt. Propriul său comentariu, pentru fiii săi, la bătrâneţe: „Eu nu am avut talentele voastre, aşa că a trebuit să devin erudit”. O remarcă nu întru totul adevărată, căci avea evidente talente lingvistice (învăţase singur o mulţime de limbi străine) şi muzicale. Cânta la pian cu mare plăcere, când avea timp, cu tehnică poate imperfectă, dar interpretând destul de bine valsuri de Chopin, sau scherzo-uri de Schubert. De altfel, în copilărie, ascultând foarte des la radio muzică clasică, îmi oferea chiar premii (25 de bani dacă recunosc piesa – puteam cumpăra o napolitană! – 10 bani dacă ştiu autorul, 5 bani dacă numesc măcar secolul...)
Era generos şi idealist, crezând în sacrificiul de principiu că trebuie să scoată la lumină (pe cont propriu, deşi noi trăiam relativ modest) lucrările ştiinţifice refuzate de edituri. Tema autopropulsiei încrezătoare (ce apare într-unul din catrenele selectate) „căpiţa de fân” pe care ţi-o arunci singur „în cărare” ca autoamăgire necesară, apărea des şi în discuţiile de mai târziu dintre mine şi el.
Ca la orice poet, exista la el o combinaţie oscilantă între meditaţie şi lirism care îl îndemna spre metaforă. Rigoarea de cercetător îl împingea însă în permanenţă către aflarea cuvântului clar definit, scrierile lui obişnuite fiind pline de cuvinte puse între ghilimele, indicând cititorului o anume nuanţare a cuvântului. Căutarea preciziei nu era însă aridă sau pedantă, cum s-ar putea crede din portretul de până acum, ci mai degrabă ludică. Căutarea jocului de cuvinte şi de idei – a „jocului de inteligenţă”, cum îl numea el – se reflecta spontan şi în ipostaze publice. De pildă, în cadrul unui congres de sexologie, când se auzeau voci ingrijorate de corectitudinea politică a unor cuvinte intrate în manualele şcolare, precum „onanie”, doctorul Săhleanu contrapropune, în aparenţă serios, termenul de... „manipulare” (sic!).
Suferea, desigur, pentru „beţele în roate” care i se puneau din diverse motive, cele mai multe dintre ele, îngust-politice. N-a fost niciodată „bine-văzut” politic, avusese şi un bunic preot, iar dosarul său de „cadre” era plin de informări „binevoitoare”. Printre ele, şi o pagina furată din jurnalul său în care se întreba dacă nu-i mai bine să fii măturător într-o ţară liberă decât să trăieşti într-o Românie comunistă. În plus, fusese dat afară de la Institutul de Endocrinologie – fără serviciu timp de un an, când eu aveam doar doi ani – pentru că scrisese un articol ştiintific despre... folosirea matematicii în cercetarea biologică! Idee „contra-revoluţionară” la vremea respectivă, dar se pare nicicând scoasă de „la dosar”.
Era, de fapt nu numai un tip ne-politic ci şi lipsit de un anume tact interpersonal. La diversele discuţii ştiinţifice, îşi crea mulţi duşmani (dincolo de admiratori) printre cei care îi auzeau intervenţiile bine informate, articulate dintr-o perspectivă interdisciplinară nu la îndemâna oricui. Era aproape naiv în credinţa lui că în explorarea unui adevăr conceptual oamenii sunt deasupra susceptibilităţilor narcisiste, şi că interlocutorii ar fi la fel de pasionaţi ca şi el de consecinţele teoretice.
Cu toată prezenţa trăsăturilor optimiste care l-au ţinut ancorat în eforturi creatoare timp de zeci de ani, chiar şi atunci când ştia că „se bate cu morile de vânt”, marginalizarea sa completă în prigoana Meditaţiei Transcedentale de la începutul anilor '80 l-a marcat ireversibil. Retragerea tuturor scrierilor sale din biblioteci, interdicţia de a participa la şedinţe ştiintifice, l-au afectat mult mai profund decât demiterea de la cârma Institutului de Antropologie. Reabilitarea şi reinstituirea sa după ’89, i-au redat speranţele pentru câţiva ani, spulberate treptat de realitatea politică şi socială post-„revoluţionară” şi de înţelegerea deprimantă la sfârşitul vieţii că recunoaşterea profesională nu depinde exclusiv de merit, indiferent de regimul politic.
Dacă „norocul” l-a salvat în ’91 de bâtele minerilor care erau gata să-i dea în cap (cineva l-a recunoscut întâmplător şi strigătul „Domnule Doctor” i-a descumpănit suficient pe agresori), „soarta” nu i-a acordat satisfacţia de a se vedea primit în Academia Română până când s-a stins, în 1997, în urma unui accident cerebral (al carui simbolism este semnificativ). În ciuda imensei sale activităţi (a publicat peste 2000 titluri şi 60 de volume – operă covârşitoare, pentru eligibilitate), „beţele în roate” au fost mai tari, chiar şi în lipsa persecuţiei comuniste, invocată multă vreme. Este o ironie tragică faptul că efortul meu şi al doctorului Oprescu, colaborator şi prieten apropiat al tatălui meu timp de multe decenii (petrecut şi el recent dintre noi, şi căruia îi pastrez o caldă amintire) de a încerca primirea sa „post-mortem” în Academie, a fost blocată acum câţiva ani printr-o decizie caraghioasă „de a nu se mai acorda calitatea de membru post-mortem” – decizie aplicată retroactiv şi dosarului Victor Săhleanu, aflat de mulţi ani pe rol...

* * * * *

Mă opresc aici cu portretul afectiv al tatălui meu, care tinde firesc să se întoarcă, pentru mine – când el nu mai este aici – către copilărie... Am început această însemnare de fapt cu o astfel de amintire, şi cu gândul că este greu să te gândeşti la părinţi şi ca la „altceva” decât părinţi, chiar şi după ce ai părăsit casa părintească. Dar înţeleg bine acum că nu este un paradox faptul că m-am „apropiat” de tatăl meu, că am început să-l înţeleg mai bine în dimensiunea sa creatoare abia după ce am plecat din România, acum aproape 25 de ani. Aşa cum şi el a început să mă „vadă” şi altfel decât ca pe un fiu „reuşit” – de care era mândru ca tată. Fără îndoială că studiile de psihanaliză, cât şi problematica sensurilor transculturale ocazionată de traducerile mele, au creat pentru noi importante prilejuri de dialog şi de reflecţii... Am văzut cum, treptat, am devenit partener de idei în dialog, într-un schimb evident căutat şi apreciat de amândoi. La peste 10 ani de când nu mai este printre noi, simt acum foarte des cât de mult îmi lipsesc discuţiile noastre....

* * *

Îi mulţumesc Lilianei (cu care am colaborat încă de acum un deceniu ca traducător al poemelor sale) că a avut iniţiativa alcătuirii acestui volum. Ea a intuit foarte exact cât de mult va însemna pentru mine, pentru mama mea şi pentru fratele meu, readucerea lui Victor Săhleanu în atenţia celor care l-au apreciat şi admirat pentru contribuţiile ştiinţifice şi pentru scrierile sale de popularizare culturală şi ştiinţifică. Sunt însă convins că placheta le va revela atât acestora cât şi cititorului obişnuit, un filon poetic autentic surprinzător de profund, dincolo de preconcepţiile legate de „omul de ştiinţă”.

19 ianuarie 2009, Adrian George Sahlean (Născut Săhleanu, am reluat în SUA forma veche a numelui străbunilor mei bucovineni.)

POEZII


- Selecţie -

Sonet pentru Petrarca

Mai retrăiesc nostalgic începutul
deşi prezentul e tot mai bogat.
Aş vrea şi − cât de mult! − să-ţi ştiu sărutul
dar orice gest e grav ca un păcat.
 
Când te-ntâlnesc mă simt prea depărtat;
pornind înspre lumini mai greu mi-e lutul.
Privesc avid − dar visul, nevăzutul
m-atrage spre-alte doruri ne-ncetat.
 
Îmbrăţişez de-a valma omenirea
şi totuşi nimeni nu-i la pieptul meu.
În mine-ascult ecouri la rostirea
pe care o aştept, în van, mereu.
Poate cândva-mi vei spune cu privirea
că eşti frumoasă fiindcă-aşa vreau eu...
 
1960
 
(LITURGHIA IUBIRII,  Ed. Viaţa medicală românească, Bucureşti, 1995)

Artă poetică (I)

Iată, scriu la acest poem.
Mă întreb ce este poezia
şi întru cât poemul meu este poezie.
 

Poezia există în lucruri şi în cărţi.
Poezia este o parte din lume şi viaţă
şi totuşi, o nouă lume şi viaţă.
Poezia este realitate concretă şi adevăr
chiar atunci când nu descrie un obiect concret;
de aceea ne exprimă bine pe noi;
pentru că este o pildă pentru valoarea imensă a imaginaţiei,
pentru forţa neasemuită a plăsmuirilor −
care sunt mai dense decât un obiect concret
(cel mai bine ne exprimă pe noi
tocmai puterea de plăsmuire...)
 


Ce poate fi poezie, în lume şi viaţă?
Astăzi sunt poezie pentru noi
mult mai multe lucruri ca altă dată.
Universul poetic se dilată
o dată cu sfera cunoştinţelor noastre −
în el încap nu numai umbre şi lumini
nu numai armonii cromatice şi sonore
ci şi idei şi concepţii.
Poezia poate fi viziune emoţionantă
asupra universului cunoştinţelor noastre −
deşi ea este mai întâi de toate
viziune emoţionantă asupra noastră înşine.
 


În universul poetic intră triumfal
ideile generoase ale religiilor iubirii
masele de oameni năzuind spre libertate
unitatea lor de speranţă şi voinţă
masele luându-şi în mâini propria soartă
desleţenind sute de mii de hectare
şi milioane şi milioane de suflete.
Luna trece printre vârfuri de brazi
Într-o variantă eminesciană a peisajului
iar cornul sună melancolic
dintre pădurile de arini;
dar ştim că în jurul lumii s-a rotit o cosmonavă
care a fotografiat faţa ei veşnic întoarsă;
ştim că într-un crater lunar care ne priveşte
există împlântat un fanion uman,
de un an oamenii o contemplă
şi ca pe un tărâm tangibil
iar pentru milioane şi milioane
a devenit un memento politic...
Vremurile în care trăim
sunt îmbibate cu substanţă poetică:
drama este trăită cu luciditate
şi este purificată de elementele ei neesenţiale;
dragostea este mai complexă
şi mai plină de semnificaţii umane;
măreţia naturii este sporită
prin betonul şi oţelul construcţiilor noastre;
eroismul a devenit o problemă cotidiană
iar frumosul ne este furnizat
în sute de mii de aspecte.
Poezia există în lucruri şi în cărţi
Iar cărţile ne ajută s-o găsim în lucruri.
Arta poetică a zilei de astăzi
este arta extragerii poeziei din viaţă .
 
(Da, ne trebuie o viziune
emoţionantă despre realitate
pentru a putea fi activi şi sensibili.
Cu poezia ne întâlnim mereu
căci viaţa activă şi trăită cu sensibilitate
este plină de poezie.)
 


Poetul este omul pentru care
poezia lucrurilor este acută
o proprietate esenţială şi irezistibilă
ce trebuie neîntârziat exprimată
Exprimarea ei este o necesitate organică
ca şi naşterea unui copil la termen –
se petrece în virtutea unor legi fatale
ca şi căderea unui fruct dintr-un pom.
Versurile sunt o rostire a lucrurilor pe nume
într-un fel care n-a mai fost spus.
Să fii poet înseamnă să ai ochii noi:
e de ajuns să ai ochii tăi, numai ai tăi –
ochii tăi sunt întodeauna noi
dacă aderi puternic la ora prezentă.
Lumea nu este aceeaşi decât o singură dată
dar ea este în orice moment inepuizabilă.
Orice s-ar fi spus, până la tine, despre ea
suportă completări, adăogiri şi corectări esenţiale.
Poetul este omul pentru care
nu s-a spus tocmai ceea ce e esenţial.
Alţii au trăit şi au cunoscut
au vibrat puternic şi au scris –
fiecare dintre ei a ajuns în miezul realităţii;
dar mai sunt necesare versuri noi
pentru a contura o viziune emoţionantă.
Vor fi întotdeauna necesare şi alte versuri
pentru dragostea mereu aceeaşi şi alta
pentru toate problemele, aceleaşi şi mereu noi
care se pun omului conştient şi sensibil.
 


Există cuvinte şi silabe
şi, pe de altă parte, obiecte şi emoţii.
Versurile sunt potrivirea silabelor şi cuvintelor
semnalizând realitatea profundă.
ritmurile şi rimele corespund, de fapt,
periodicităţilor ascunse sub aparenţă –
eternelor reîntâlniri şi eternului mers în spirală.
Lumea e o infinitate de corespondenţe
şi descoperirea lor e poezie.
Lumea e o infinitate de corespondenţe,
de simboluri, de metafore şi de semne.
Metafora este poezie
dar este şi înţelegerea unui lucru prin altul
(un lucru nu poate fi înţeles deplin
decât prin toate celelalte).
Rima este poezie
nu numai pentru valoarea ei sonoră;
ea este emoţionantă în primul rând
pentru o adevărată surpriză:
lucrurile şi afectele pot alcătui simetrii
prin mijlocirea cuvintelor.
Rima este poezie pentru că este cosmos uman,
ordonare reuşită a eterogenului
într-o unitate superioară vie.
Rima este rigoare acceptată liber
care se cere transcensă de frumuseţe
şi totodată este o încercare
a valorii poetice a ideii:
o strofă este o întâlnire ingenioasă
a regulilor gramaticii, gândirii şi versificaţiei –
o triplă rigoare însuşită voit
pentru a vehicula mai convingător poezia.
 


Dar există şi alte posibilităţi de comunicare
pentru a semnala poezia:
versul alb în care rimează idei
şi în care ritmurile sunt ascunse
şi tocmai de aceea potrivite pentru idei.
 


Noi semnalăm poezia din lucruri
celor ce o au în ei;
există poeme care, ca şi muzica,
nu vorbesc răspicat şi de aceea nu vorbesc orişicui
ci numai celor în care aşteaptă o vibraţie lentă şi neştiută.
Există poeme care, ca şi muzica,
relevă inepuizabilitatea miraculoasă a lumii –
prin efectele uriaşe şi infinit de diverse
care se pot obţine cu câteva elemente banale;
orice melodie se naşte din câteva sunete –
fiecare dintre acestea nu ne spune nimic,
o anumită secvenţă e într-un anumit fel emoţionantă –
o anumită secvenţă ne vorbeşte convingător
(şi mai limpede decât un capitol savant)
despre o anumită dramă sau problemă.
În noi aşteaptă vibraţia lantentă
şi ne cutremurăm auzind cele patru sunete
ale simfoniei a cincea.
Poezia din viaţă şi lucruri
nu se construieşte din elemente extraordinare.
Trebuie să alăturăm pentru sens
ceea ce ne aduce viaţa zilnică.
Ceea ce ştim am meditat insuficient.
Există în fiecare colţ
câte ceva care ne poate surprinde –
în fiecare teoremă
un corolar încă neformulat.
Trecem grăbiţi printr-o lume de simboluri
şi privirea noastră ştrege luciul obiectelor.
Dar fiecare clipă poate fi o revelaţie
căci fiecare obiect poate fi văzut în o mie de feluri –
fiecare lucru poate fi spus în alte feluri:
nu ne ajunge o viaţă
să înţelegem deplin culoarea, sau liniştea, sau jocul.
 


Să fim pregătiţi pentru orele
latitudinii şi longitudinii noastre.
Totul poate fi surpriză
pentru cel care s-a pregătit.
Totul poate fi plin şi bogat
din ceea ce se găseşte alături.
Extraordinarul nu trebuie căutat departe;
romantic nu este cel ce întoarce spartele cotidianului;
exoticul ne este de prisos
dacă ştim să recoltăm poezia
de pe spaţiile familiare
în care ne mişcăm.
Să-l recitim pe Robinson Crusoe
pentru a-nţelege într-altfel aventura;
Este cel care a prospectat spaţii restrânse
pentru a extrage din ele tot ce-i era necesar.
Ingeniozitatea sa omenească
nu este mai puţin de admirat decât înţelepciunea.
Să-l recitim pe Robinson Crusoe
pentru a învăţa cum munca dârză în împrejurări vitrege
nu i-a tocit sensibilitatea pentru frumos;
omul aruncat pe o insulă pustie
ştie să intercaleze momente de contemplaţie
ştie să zâmbească naturii luxuriante
ştie să adere la clipă.
 


Ceea ce căutăm se găseşte de multe ori aproape.
Ceea ce e aproape poate fi mai demn de căutare −
trebuie să avem însă ochii ageri şi proaspeţi
să nu ne lăsăm înşelaţi de obişnuinţă
să forăm mai adânc realitatea
să ne lărgim viziunea până devine emoţionantă
Poezia ne este necesară
şi trebuie să o extragem în cantităţi sporite.
 


Iată blocurile nenumărate
ale oraşelor cu sute de mii de oameni.
Fiecare are nenumărate ferestre
prin care ochii caută cerul şi soarele
sau zborul rotund al porumbeilor;
în ele se oglindeşte seninul şi se reflectă norii
prin ele intră aerul proaspăt şi nostalgia
zgomotul şi rumoarea străzilor vii
pe care circulă oameni cu bucurii şi cu treburi.
Dincolo de fiecare fereastră
există camere cu paturi, cu mese şi cu cărţi.
Câţiva metri pătraţi sunt spaţiul
de pe care oamenii îşi culeg sentimentele zilnice –
câţiva metri pătraţi ajung pentru viaţă şi procreaţie
pentru odihna nopţii şi pentru visele dătătoare de imbold
pentru deliciile distilate de amanţi din trupurile lor tinere
pentru orele învăluite în fumul de ţigară
pentru dobândirea celor mai savante cunoştinţe
pentru recepţionarea cvartetelor lui Beethoven,
a suitelor lui Bach.
Câţiva metri ajung
pentru zămislirea a mii de idei şi zeci de poeme
şi pentru săvârşirea celor mai oribile crime.
După fiecare dintre miile de ferestre
oamenii râd, iubesc muncesc şi suferă
câţiva metri pătraţi sunt un ideal tangibil
în care putem coborî
sonde avide şi productive...
 


Iată librăriile şi bibliotecile cu cărţi;
fiecare conţine comprimată o etapă;
unele sunt mai vii decât viaţa –
densitatea lor e mai mare decât a realităţii;
pe fiecare pagină e presată, ca în ierbar, o inimă
şi unele volume închid în ele epoci istorice.
Pentru fiecare rând s-a trudit –
el reprezintă punctul terminus al unei drame
care a trecut, uneori, prin generaţii întregi.
Volumele vin înspre noi,
ni se aşează sub ochi şi în faţa frunţii,
se îndeasă în palma care le mângâie,
aşteaptă tăcute în rafturi
ziua în care vor fi cărţi de căpătâi.
Lectura lor este un salt ameţitor
peste continente, popoare şi secole.
Ele ne pun în mână arme subtile
cu care ne putem învinge pe noi
şi putem înfrunta destinul.
Parcurgerea câte unei pagini
ne urcă pe culmi nebănuite
unde gândirea e pură şi rece
ca şi aerul de la mari înălţimi –
de unde privirea poate îmbrăţişa departe
iar această viziune e emoţionantă.
Versurile ne dezvăluie poezia de detaliu a universului
şi putem iubi şi zâmbi mai intens.
Cărţile vin înspre noi şi încap în spaţii infime
iar tâmpla ne-o putem sprijni de copertă.
Iată eul pulsând amplu şi fruntea îndrăznind absolut
undeva, într-o cameră mică
pierdută într-un bloc anonim...
 


Iată, munţii noştri... (Nu neapărat
moartea pândind în spaţii imense, tăcute;
conurile vulcanilor logodind geometria şi focul;
cristalele gigantice ale gheţarilor exotici
dormind învelite sub zăpezi ucigătoare şi albe;
singurătăţile măreţe ale stâncilor la cae nu ajunge aerul
dincolo de norii care ne udă
pământurile cu legume şi grâu.)
Elementele geografiei familiare
sunt cetinile gemând departe, pâraile zgomotoase şi reci
(cineva spunea că n-ar fi limpezi şi voioase dacă n-ar fi reci)
jepii şerpuitori, ferigile ude şi rododendronii,
fâneţele aşteptând coasa
care ştie, printr-o mişcare simplă, veche de milenii
să preschimbe o sonată de culori
într-una de miresme.
Întunericul blând curge tăcut înspre văi.
Iarna, zăpezile absorb sunetul
de-a lungul coastelor pe care molizii par schiori.
Sunt milioane de amănunte
multicolore şi multisonore
într-un peisaj în care
elementul de bază este cel infinitezimal.
Pe culmi, iarba rugineşte sub un vânt egal
şi plămânii s-au transformat în organe de plăcere;
pielea bronzată se zvântă de sudoare
sub răsuflarea munţilor prietenoşi.
Îi putem îmbrăţişa cu privirea şi sunt albaştri
iar la butonieră ne putem pune o frântură de cer
culegând o campanulă sau o nu-mă-uita.
Stâncile nu ne neliniştesc, le putem atinge
cu palmele sau cu tălpile piciorului încordat;
vârfurile lor sunt şi ele un ideal tangibil
după câteva ore de umblat prin miresme sau prin candori.
 


Acolo, sunt lespezile de senin
către care privim, printre brazi, tolăniţi pe spate.
Dincolo degetele culeg harnic
florile păşunilor cu pământ negru şi reavăn
sau boabele de zmeură
atât de plăcute urşilor şi oamenilor.
Mâinile, nările şi limba, sunt alţi ochi, în timp ce
ochii gustă gustă cu voluptate.
Iarna facem bulgări de omăt alb
pentru un contact senzual mai deplin cu muntele
iar vara picioarele trebuie să fie goale
din glezne până în şold
ca să simtă limbile vântului,
şfichiul tulpinelor elastice
şi înţepătura urzicilor
sau a spinilor de măcieşi.
Şi prin piele
primim atmosfera sonoră şi cromatică a muntelui,
chimia ozonului şi a parfumurilor simple
fizica luminii aspre şi răspicate...
Iată molizii: măreţia lor e blândă.
Toţi cresc perfect şi la fel.
Contururile lor ne inspiră încredere şi siguranţă.
Există o demnitate şi o mândrie pur vegetale.
Iată vastitatea legilor precise
relevată de un trunchi vertical.
Geometria lor biologică ne dezvăluie
aceleaşi priviri care contemplă
depărtările care nu-ţi sunt străine.
Iată minuscula viaţă a ierbii
şi zumzetul prieteniei dintre flori şi insecte.
Pe sub frunzişul putrezit, dacă ai sta să numeri
mii de organisme se agită la fiecare pas...
Iată de pe culme, lanţurile de munţi; sunt vecini
cărora le poţi da bineţe, ca şi ciobanilor.
E odihnitor să vezi spaţiile pline
în rama aceluiaşi contur.
Casele sunt mici, oamenii s-au estompat
şi cu ei stridenţele pământului văzut prea de aproape.
 


Să fim pregătiţi pentru orele
latitudinii şi longitudinii noastre,
pentru orele epocii noastre
îmbibate cu substanţă poetică.
Viaţa noastră de fiecare zi
este epoca noastră istorică.
În gesturile noastre cotidiene
proiectate pe fondul istoriei
există în fiecare clipă
elemente grandioase şi semnificative.
Măreţia poate fi esenţa unei epoci istorice.
ce nu presupune neapărat volum şi amploare
după cum poemul nu înseamnă neapărat rimă şi ritm.
Este măreţie în mişcările simple ale brutarului
ca şi în demonstraţia elegantă a unei teoreme
în mânuirea ciocanului în abataje
şi în munca de precizie a ceasornicarului.
 


Iată, sunt medic
şi dincolo de ceea ce cercetez şi scriu
vin în contact cu suferinţa umană
cu corupţia dezolantă a cărnii sensibile
cu servituţile amare ale patologiei.
Am viziunea emoţionantă a vieţii
la toate nivelele sale de ordonare.
Înţeleg transformarea reciprocă a cauzelor în scopuri
transformarea reciprocă a necesităţii în întâmplare
ritmurile specifice şi multivalente
saltul calitativ de la rezultantă la exprimare.
Folosesc microscopul şi eprubeta
viaţa analogă a animalelor de laborator
pentru a surprinde ce se ascunde în durere
şi sub nemulţumirea de a trăi.
Urmăresc sub ecran umbrele viscerelor;
benzi de hârtie înregistrează curenţii electrici
cromatografia separă componenţii umorilor.
Dar în faţa mea stă un om
a cărui libertate este dureros limitată;
el nu se mai poate exprima în trăiri
aderenţa sa la ore este tragică.
 
Am viziunea emoţionantă a organismului său
la toate nivelele de ordonare a vieţii
Şi iată: săvârşesc gesturile simple profesionale.
Bisturiul înaintează atent în ţesuturi
acul seringii infuzează tonice sau calmante.
Mâine acest om va fi liber
organele sale se vor acorda mai armonic.
Ţesuturile sale vor exprima o personalitate.
Gesturile simple, profesionale
au susţinut o luptă cu întâmplarea
au păstrat o individualitate irepetabilă
au reprezentat rezolvarea unei probleme
au crescut cantitatea de frumuseţe din univers
au redat circuitului uman
o forţă creatoare şi în tensiune....
 


Iată sunt medic
şi niciodată nu voi abandona poezia.
Ea îmi deschide mai larg pleoapele
şi mă face să sesizez mai bine –
Ea mă face să vibrez pentru oameni
şi să mă aplec cu uimire spre lucruri.
Ea mă învaţă să-mi înprospătez ochii
pentru clipa neasemuită care vine –
şi să aspir către ore
mai înalte decât cele ale rutinei
mai înalte decât cele ale meschinăriei.
Ea mă învaţă viaţa în mii de dimensiuni şi forme
şi mă face să întârzii în lucruri.
 


Iată, poezia
este mai densă decât orice ştiinţă.
Drumul meu duce de la realitate
prin poezie, înapoi către ea.
Iată ştiinţa despre natură şi despre oameni:
să privim istoria ei agitată şi strălucitoare.
Acele nume de savanţi au rămas peste veacuri
care nu s-au oprit la fapte mărunte
ci au mers îndrăzneţ şi entuziast până la capăt
până la o viziune emoţionantă şi amplă.

 

Poezia există în lucruri şi cărţi
iar cărţile ne ajută să o găsim în viaţă.
Iată, scriu la un poem
şi aceasta este o şcoală inegalabilă
pentru viaţă şi pentru ştiinţă.

POEM DIDACTIC, Ed. Litera, 1970; Ed. Eminescu, Bucureşti, 1971)


Elegie (I)

Şi va veni o vreme când nu mă vei citi
nici în sărut şi nici în file de tipar
şi − necitit de tine, mă-ntreb de voi mai fi.

Căci, necitit de tine, n-am FOST − nici altă dată
Şi-n timpul ce dizovă mă conturează doar
privirea ta, sau − numai − sprânceana ta mirată...

Dar tu? Ce te vei face, când nu vei mai avea
pe cine să rechemi din zilnicul apus?
Ce îţi va face mâna când nu va mângâia?

Ce îţi va face gândul, când clipele de-acu
Nu vor mai fi simboluri a tot ce nu ţi-am spus?
Eu − nu voi fi cu tine. Dar tu? Vei mai fi tu?

1961

Elegie (IV)

Spune-mi, când arzi, arzi oare pentru tine?
Te încălzeşti la focurile tale?
sau îţi cunoşti esenţele mai bine
analizând culorile-ţi spectrale?
Îţi place oare să te vezi arzând?
să-ţi urmăreşti conturele văpăii
când luminează-n întuneric, când
ling umbre în ungherele odăii?
Nici tu nu ştii. Şi-mi împrumuţi şi mie
cu focul – când de spirit, când carnal
refuzul de a fi doar veşnicie
pe rugul unui eu transcendental.

1965

Elegie (VI)

Prin tine-am învăţat ce-i dimineaţa
şi ritmicul avânt în larg şi-n sus
lumina umedă, când se ridică ceaţa
cu soarele de tine-n păr adus.

Cum stăm acum, ni-e viaţa la amiazi
şi umbrele-s aproape, dar sunt mici.
şi ochii cristalini ai tăi, de azi
îi am alături şi-mi surâd aici.

Dar vor sosi şi orele de-apus
şi tot prin tine o să le pricep
şi-o să mă doară timpul ce s-a dus
şi altă vreme n-o s-o mai încep.

1961

(MAREA ŞI DRAGOSTEA, Ed. Litera, Bucureşti, 1977)

Poem informaţional

Fiecare alfabet este o elegie posibilă
şi am mai învăţat câteva.

Cuvintele se prind între ele cu greu
ocolind sau găsind echivocuri;
găunos sună bucuriile de pe stradă
iar celelalte s-au resorbit într-un cosmos
unde nu circulă decât
roboţi cu inimi de sârmă.

La fiecare pas aleg între întâmplări.
La fiecare pas mă aleg întâmplări.
Aştept să-mi comunici ora naşterii mele
dar am uitat cifrul înţelegerii simple.

E atâta zgomot în mine
de nu mai pricep nici ce-mi spun
tăcerile tale.
Atâtea flăcări mă bântuie
de nu mai deosebesc nici semnalele
palelor noastre stele polare.

August 1969

Istoria

Dur
abil
durabil −
şi nu este un joc de cuvinte.

(FIŞE ÎN FACSIMIL, Ed. Viaţa medicală românească, Bucureşti, 1995)

Patimă

        În întuneric, numai, lumina-i îndeajuns.

Simbol

Stau plute aşteptând o apă să le poarte.

Izvorul rece

Ne-am potolit o sete ce nu venea din trup.

Drumeţie

Am mers pe firul apei pân-am uitat de noi.

Vârf de munte

Atât am vrut: vânt simplu, întins din depărtări.

Durere

Te-a prins privirea-n plasă; năvodul ei s-a rupt.

Înţelepciune

A trebuit să-mi ardă şi ochii, ca să văd.

Livada copilăriei

Mi-am întâlnit grădina. Lipseam din merii ei.

Amiază

Cu soarele de-asupra încep alt asfinţit.

Muzică de Bach

Sunt legi cu mult mai pure decât cele lumeşti.

Noul Diogene

Cred mult în oameni. Iată, de ce caut un om .

Cei puţini

Noi nu ştim să culegem − ci doar să semănăm.

Amurg

Între pământ şi boltă, mari aripi luminau.

Dezamăgire

Ai vrut să fiu mereu, cum n-am fost niciodată.

Autenticitate

În mine, de mă caut, mai sunt. În tine – eşti?

Ceas în turn

Sub cruce − aminteşte-ţi de trecerea prin timp.

Nou început

Orice sfârşit ne-ncepe: sunt cicluri – şi în noi...

Biserică veche

Dorm veacurile-n piatră şi le-ascultăm tăcuţi.

Vitralii

O orgă e lumină – şi-n suflet, fug lumini...

Madonă

Ne închinăm icoanei, ca să-i zâmbim mai puri.

Marea

O înţeleg – departe. Aproape – doar o simt.

Cana cu lapte

Mă simt copil, o clipă: şi sufletul mi-e alb.

Autorului

Mi-aplec spre pagini fruntea, să ţi-o ating pe-a ta.

Artă poetică (III)

Din curgeri zmulg o clipă s-o răsădesc în vers .

Poezia

Cum n-o zăresc aievea, încerc s-o iau din noi.

(POEME ÎNTR-UN VERS, Ed. Viaţa medicală românească, Bucureşti, 1995)



Copyright © 2003- 2007