Scrieri
 


Ţie (1994)
Tărâmul dintre gânduri (1997)
Cânt de Iubire - Song of Love (1999)
Imn Existenţei (2000)
Pelerin (2003)
Cânt de Iubire - Pesma Liubavi (2001)

Peregrino (2004)

Cânt de Iubire - versiune chineza (2006)
Cânt de Iubire - Song of Love - editie revazuta 2007
Cât de aproape... - Lo cerca que estabas (2007)
Unde esti, Timp? (2007)

Poeme - romano-urdu (2008)


Viaţa impersonală (1993)
Introspecţia (1994)
Înţeleptul de la Arunâchala volumul I (1997)
Înţeleptul de la Arunâchala volumul II (1997)

Caosmos. Katharsis nu doar pentru mine (2002)

Introspecţia - poeme (2005)
Frumuseţea Tandreţei (2006)
Harpă de umbră şi lumină (2007)
Viaţa impersonală (revăzută 2007)

Lucrări, Culegeri, Cursuri
Cartea "Zborul. Vis şi destin"
Poezia, pentru mine

Poezii de IOANA GEORGE
Selectii din volumul "VISUL MEU. ZBOR ŞI DESTIN"
cititi selectiile
home > scrieri > Caosmos. Katharsis nu doar pentru mine (2002)


Poeme in UrduCaosmos. Katharsis nu doar pentru mine
de  Moisés Castillo Florián

Editura: Dacia, Cluj-Napoca, 2002

Traducere, prefaţă, note şi îngrijirea ediţiei româneşti Elena Liliana Popescu

Titlul original: Caosmos. Una catarsis, no sólo para mi
Prima ediţie în limba spaniolă, Zero’ Publishers Ltd Londra, 2 februarie1999



Prefata – fragment

Caosmos, o cosmonautică a Haosului

Moisés Castillo ne cheamă în „Caosmos”, o lume aproape ireală, în „imaterialitatea” şi complexitatea ei, o lume bântuită de himere, de „zei” puternici, atâta timp cât nu se conturează, în fiecare dintre locuitorii ei temporari forţa de respingere a prejudecăţilor înrădăcinate atât de adânc încât au devenit o a doua natură… O lume ce ai crede că este Haosul, aşa de bine seamănă cu lumea în care ne mişcăm şi „trăim”, de care suntem atât de legaţi, în care suntem obişnuiţi să ne ducem zilele, de multe ori de azi pe mâine, fără idealuri, fără speranţe, fără credinţa în mai bine, fără să dăruim, în fiecare clipă tot ce este mai bun în noi.

Odată ajunşi în Caosmos, atraşi de vraja cântecului de leagăn cu stranii şi tulburătoare accente, purtate în sufletul său de mii de ani, prin timpuri şi culturi necunoscute, începem treptat să ne simţim „acasă” fără a ne da seama decât prea târziu, când constatăm că deja suntem acolo, că doar orologiile Caosmosului, construite de „ceasornicari nepricepuţi”, ne marchează trecerea a ceea ce numim timp…

 Devenim mult prea repede nepăsători, plini de dorinţele care ne alimentează ceea ce credem că este viaţa noastră, din ce în ce mai agresivi în încercarea de a acumula cât mai multe plăceri, posesiuni, laude, merite,  împăunându-ne în faţa semenilor noştri din Caosmos cât de puternici suntem şi toate acestea fiindcă ne simţim în largul nostru, aproape ca în lumea din care am venit, de care cu greu ne mai amintim, uneori…Am fi continuat în felul acesta să ne târâm, să ne cufundăm din ce în ce mai mult în mocirla propriei noastre ignoranţe dacă El, autorul, nu ne-ar fi adus în această „lume” sfâşiată de contradicţii, tocmai pentru a ne face să înţelegem, prin mijloace uneori brutale, alteori de o tandreţe de nedescris, că ne-am putea schimba…

Prin metode care de care mai neaşteptate, fie spunându-ne în felul lui că ne iubeşte cu adevărat, cu toate defectele pe care puţin mai înainte ni le etalase cu lux de amănunte, certându-ne şi strigându-ne în faţă toate păcatele de care ne crede vinovaţi, fie arătându-ne, prin metaforă subtilă sau de-a dreptul, pur şi simplu, că există o ordine perfectă în universul Caosmosului său, care între timp a devenit şi al nostru, şi în care fiinţează legi imuabile de care trebuie negreşit să ţinem seama.

Momentul cel mai greu de depăşit este cel al revoltei împotriva acestei aparente absurdităţi, moment în care suferinţa noastră ajunge la apogeu… Ne imaginasem până atunci că ne putem cultiva la infinit egoismul, ridicat la rang de cinste în Caosmos, ca şi în celelalte lumi, şi la fel de iluzoriu…

Moisés încearcă din răsputeri să ne trezească la viaţă, la viaţa adevărată din noi, care hrăneşte fiecare celulă a caosmosului individual şi universal. Ne poartă cu grijă, cu dragoste, prin tărâmul creat anume pentru noi, se comportă asemenea unui prieten apropiat, pe care nu l-am văzut niciodată, dar pe care îl cunoaştem din ce în ce mai bine, rămânând cu toate acestea la fel de misterios… Drumul pe care îl parcurgem împreună este real, simţim aceasta la fiecare pas, durerea resimţită este vie, atunci când ne mai poticnim în încercările noastre de a-l străbate, ca şi bucuria reuşitei, când le depăşim. Este un drum greu, dar care ne atrage într-atât încât vrem să mergem până la capăt.

Prima parte întâi, A doua parte întâi, trei Epiloguri, primul, al doilea, al treilea… Fiecare dintre ele poate fi continuarea celuilalt, dar nu neapărat. Totul este la alegerea noastră. Începuturi şi sfârşituri… Sfârşituri şi începuturi, două, trei, mai multe, nenumărate. Toate sunt la dispoziţia noastră, tocmai pentru că libertatea ne-a rămas intactă, cu toate constrângerile de până acum. Poate mai ales pentru că am acceptat toate constrângerile. Dar există oare constrângeri? Întrebări, întrebări şi răspunsuri, sugerate doar pentru a genera alte întrebări. Oare există întrebări?

Mai rămâne să descoperim poate că Haosul nu există, că n-a existat niciodată, că doar Caosmosul este din totdeauna, nealterat, mereu în transformare şi mereu acelaşi, pe care Moisés l-a redescoperit în inima sa de artist şi din prea mare dragoste de oameni ne-a împărtăşit şi nouă bucuria sa… „Caosmos, Katharsis, nu doar pentru mine !“ Bucurie care nu poate fi despărţită de suferinţa pentru toate durerile lumii sale, şi a noastre, formând împreună un întreg, indestructibil…

Realizăm, împreună cu el, că „n-am emigrat pe acest pământ /…pentru a trăi ca o tinichea strălucitoare / Nici pentru a semăna lanuri de porumb în aer / Nu…”, ci am venit să ne privim cum renaştem „din văpăile altor sori” şi „pentru a visa…/ nevisatul”, dezlegarea misterului Caosmosului din noi…

Încercând o „Cosmonautică a Haosului“, aşa cum şi-a intitulat iniţial cartea de poeme, poetul a construit cu precizie matematică legile necesare pentru a-l „umaniza“, speranţă cu care încheie, fără a ne da impresia că acest proces s-a sfârşit, sau că se va sfârşi vreodată…

„Îl vom umaniza. Veţi vedea“, spune poetul în finalul acestui poem „umanizator”, dezvoltat pe întreg parcursul cărţii în care suntem personaje, martori şi constructori ai Caosmosului, invitându-ne la asumarea responsabilităţii, împreună cu el. Un poem, constituind poemul meditaţiilor lui Moisés asupra condiţiei umane: decepţii, amăgiri şi dezamăgiri, suferinţe reale sau imaginate dar la fel de puternice, încercări  de a ieşi din impasul neputinţei, amânări, aşteptări, dureri dar şi trăiri intense până la extaz, pătrunderi în zonele subtile ale esenţelor, culminând cu speranţa mărturisită  de a reuşi împreună umanizarea Cosmosului văzut ca haos. Îl vom umaniza !?

Fragment:

(1PI.4) Lux

În mâinile mele cântă povestind ghicitori,

şi piesele atât de împrăştiate
în lumea ceasornicarilor nepricepuţi
pentru a despuia marea enigmă,
cu înflorituri de cuvinte
şi cu piei acvatice.

Divinele epiderme ale iubirii,
Dezgropate din mormintele durerii!

Vreau să ştiţi.

Azi, întotdeauna azi.
Ce e mai mult decât azi. Ce a fost Duminică,
şi va fi, dar ce lumină…
Ce flăcări…

Pentru a cânta la viori invizibile
universul verde, roşu şi negru,
al unui yarawi feminin.

(1PI.5) Către Abya Yala

Versule, scuză-mă tu
căci pe Muza Abya Yala
o voi împodobi mai târziu.

(2PI.1)

La ora 6 dimineaţa: Ce este un titlu?
Îmi vine să şterg toate titlurile.
Oare de aceea îi fascinează pe copii
micuţele mele versuri fără titlu?

(Sau, titlurile lui Salvador,
indicatoarele ceasului meu refuză să le parcurgă…?)

Să ne întrebăm, la al şaselea ceas al acestui
cronometru, rozătoare şi copoi
ai băltoacelor iernii:
Ce este şi ce nu este un titlu?

Şi ce se va întâmpla
dacă am dat deja lovitură de stat titlurilor?

Mă mândresc să-l descopăr (şi să-l descriu):
Preferăm să dăm viaţă textelor…
Ah, existenţa
textelor şi contextelor!

Desigur, trupul unui poem
este sufletul poetului.

În corpul meu de piramide
nu mai încap autostrăzile.

Că-mi construiesc şi-mi distrug viitorul
cu cărbunii incendiari ai trecutului…
Părinţi, copii şi fraţi vitregi,
să deformăm trecutul
(porcilor şi vigoniilor marelui trecut).

Dar nu-i acuz!

 (O, „taitito”...
               ce poem vom dăltui.)

Nici nu le răstignesc rămăşiţele
la picioarele acestui
sau acelui astăzi.

Nici nu le-aş pălmui măştile
(dar nu ştiu dacă voi juca
şotron deasupra capetelor lor).

Gata!...Opreşte-te!... Eu până acum
 nu am înţeles ce spui!...
                       

Vor vedea academiile planetei:
Fără titluri, mă încoronez şi încalec
(pegasul fără călăreţ… sunt, eu însumi).
Este deja 7 fără zece, adineauri...
şi, ca mai înainte de domn cronos cel perimat
şi, ca în alte mai mult de o mie de minute
de sunete şi de gânduri (cu zerourile lor infinite):
Surâsul vallejian se ridică din huma sa pariziană
deasupra teancului său imens de Hârtie.        

Dar nu doarme…
N-a dormit niciodată, nu doarme!
Visează că într-o zi ca aceasta va râde,
visând vieţi ce nu mor.

Aeroplane şi păsări palingenezice                  
nu mă lasă să adorm mai înainte
de a ajunge la insula asta.

Mă îndeamnă să cinez, să zbor, şi
să vărs ploile şi păşunile de ieri.
Aş vrea să ştiţi.

Mă cheamă să observ
porţelanurile marelui albastru,
prin pânzele de păianjen
şi crizantemele unei mari iubiri.

În penumbra acestui amurg
şi în partea întunecată a lunii,
sunt o infinitate de fiinţe şi lucruri.
Bătrâna Selena,
nebuna de aseară şi dintotdeauna,
era, ce frumoasă!, vă povestesc,
un soare feminin cu mii de stele,
pentru haosul animalului meu omenesc.

Nu există planete nelocuite,
dar vor exista dorinţe pline de atomi şi
leucocite bulbucate
ale unei inimi galactice.

Căci au fost galaxii cu speranţe
în închisori şi printre nori:

Căci vor exista galaxii
(şi stelele vor fi ceasuri adevărate).
Cine nu mai crede acest adevăr?
Poate cei laşi şi apocalipticii?
Cinematograful chior,
un calculator smintit
sau vreun profet uituc?



Copyright © 2003- 2007